oferta

IULIE
Cartile Cununilor de stele au o reducere de 40% din pretul afisat.

La o comandã mai mare de 120 de lei net primiti cadou cartea Cum s-a facut de-am ajuns inteleapta, de Carmen Musat-Coman. Cu dedicatia autoarei ..detalii
Ultima aparitie

Cum s-a fãcut de-am ajuns înteleaptã
Zeus nu moare niciodatã

Cristian Coman


Zeus nu moare niciodatã


18.78

An aparitie carte: 2017

Numar de pagini: 208

Formatul cartii: 13/21 cm

ISBN: 978-973-8185-14-2
 

Cronicã 4 arte


Roman Rapid.
Prefatã de Stela Anghel
Postfata de Ion Anghel Mânãstire

.........................................................................
Cuvântul autorului
De ce roman rapid si nu roman

În era tehnologiei absolute, psihologi de pretutindeni, analisti sau pur si simplu vedete ale internetului încearcã sã facã un clasament, ca rãspuns al întrebãrii "Ce am câstigat si ce am pierdut odatã cu tehnologia?". Opinia mea, neîncadrându-mã în nicio categorie dintre cele de mai sus, este urmãtoarea: am pierdut "timp", am câstigat "vitezã". Atentie, nu "am pierdut timpul" în sensul de a-l irosi, l-am pierdut în sensul cã nu îl mai avem. Ne lipseste. A dispãrut.

De aceea, dupã aceastã scurtã(!) introducere urmeazã un "roman rapid". Fast novel, cum ar spune englezul. Pentru generatia 2.0, este un fel de sms al romanelor. Ce este mai scurt si mai cuprinzãtor, atunci când nu ai chef sau nu întelegi o situatie, decât celebrul "Ce kkt?". Ati prefera poate: "Cred cã prezentarea dumneavoastrã este excelentã, dar v-as ruga sã insistati asupra elocintei"?

Acestea fiind zise, sper cã am scãpat de amenintarea "rãsfoitului". Acest roman rapid poate fi citit. Este dificil sã faceti chiar si un rezumat.

Vã provoc sã gãsiti "timpul".

................................................................................................

Despre autor vãzut de autor

Cristian Coman s-a nãscut dimineatã, la ora 5. Atunci a constatat primul paradox: el plângea si toti în jur râdeau. N-a suferit prea mult, dar a transpirat mult. Era o dimineatã caldã, 4 iulie 1967. La maternitatea din Cãlãrasi, medicii, care au mai primit repartitii încã 23 de ani, au sperat ca "decretelul" Cristi, cu urechile cam depãrtate de cap, va reusi sã plece din orasul de pe malul Borcei. A plecat prima datã în armatã. I-a plãcut matematica, a terminat Politehnica si a devenit unul dintre inginerii care au umplut presa. Când paginile ziarului Ora si ale revistei Pentru Patrie nu l-au mai încãput, a ales televiziunea. A avut douã încercãri majore în viata lui. Prima, când învãtãtoarea i-a fãcut semn, la nici 8 anisori ai lui, sã cânte mai încet în cor, cã deranjeazã colegii. A doua, când profesoara de dictie de la TV l-a întrebat dacã e sigur cã vrea sã aparã "pe sticlã". A oftat si a rãmas în spatele camerei. Când a avut ceva timp, între douã joburi, a scris "Zeus nu moare niciodatã". Are tâmplele albe, s-ar zice cã a debutat târziu. Plin de energie, îi place sã spunã "Eu nu am vârsta arterelor mele". Probabil cã a citit-o undeva, cã sunã prea bine. Are prieteni, cei mai multi virtuali, pe facebook. Are o fiicã, o nevastã, un frate si o mamã. Are si un motan, pe care "îl tine" la soacrã. Vrea sã mai scrie, chiar si dacã nu rãmâne fãrã serviciu.

.................................................................................
Fragment
Vulturii de lângã Lacul Morii


Bãietelul cu zulufi o tine pe bunica de mânã. Au coborât din blocul de lângã Parcul Crângasi, atrasi de spectacol. O barcã mare, pneumaticã pleacã de la mal, cu pompieri, politisti si scafandri.
-Vreau si eu!
-Nu se poate, bunica, oamenii au treabã.

Multimea de gurã-cascã s-a strâns ca la circ. Departe, la câteva sute de metri, într-o barcã fãcutã dintr-o camerã de tractor, un pescar îsi strânge lansetele. El a sunat la 112. Si a rãmas pe loc, ca Politia sã identifice locul.
-De ce sunt atâtea cruci? Cine a murit?
Bunica nu îi rãspunde. Îl tine de mânã, iar în mâna cealaltã are o trotinetã rosie, "julitã" de la cãzãturi.
De-a lungul digului cãptusit cu dale de ciment se însirã crucile, semnul suferintei a zeci de familii.
Pãnã în '85, aici erau un cartier si un cimitir. Si o bisericã, Sfântul Nicolae. O mânã întinsã peste o masã, cu arãtãtorul ca o sulitã si totul a cãzut sub buldozere în câteva luni. "Scânteia" a scris atunci de regularizarea cursului Dâmbovitei, de lacul de acumulare si barajul care aveau sã apere Capitala de inundatii. Cei care nu locuiau acolo au acceptat explicatia. Cei care locuiau nu au avut de ales. Li s-au dat câteva zile sã îsi scoatã mobila si alte lucruri din case. Urmau sã stea la bloc, sã aibã "apã caldã permanentã". Într-o marti, au intrat lamele buldozerelor. Câteva femei alergau printre masinile grele, cu câte un lighean, o tricicletã sau o pãpusã Arãdeanca. Nu le puteau abandona, munciserã pentru lucrurile alea. Un inginer cu cascã galbenã striga la ele, disperat cã îi blocheazã "înaintarea".
-Plecati! Mã bãgati la puscãrie!

Cel mai dureros a fost la cimitir. Crucile au cãzut ca în filmele cu colectivizarea, când "chiaburii" se împotriveau. Putini au apucat sã scoatã osemintele rudelor îngropate aici. Vãduvele luau ce gãseau, câte un oscior care rãmânea întreg sub senilele excavatoarelor. Se închinau si fugeau, sã nu le punã comunistii sã arunce tot ce au luat. Chiar dacã nu era de la rãposatu', aveau constiinta împãcatã. Îl ascundeau în casã, într-o vazã, pânã când aveau sã gãseascã un alt loc de pãstrat amintirea, urma sã le anunte pãrintele la care cimitir.
În câteva sãptãmâni, locul era ca în palmã. Seful de santier trebuia sã dea gata lucrarea în doi ani. Deja peste un an, în '86, în spatele stãvilarului se aduna apa. Dupã ce s-a terminat si digul, au început sã aparã din nou crucile. De data asta însirate pe dig, ca un sirag de blesteme.

-Multi au vrut sã facã baie si nu stiau sã înoate. Si au murit.
-De ce nu au învãtat sã înoate?
Bunica îl trage de mânã, sã plece de lângã cruce.
-Nu pune mâna! Hai sã mergem mai încolo, sã vedem barca si scafandrii.

Un politist local încearcã sã punã o bandã pe dig. Dupã ce a venit presa, lumea deja se impinge.
-Vã rog, nu aveti ce vedea. Haideti, mai în spate. E periculos, poate iese o nenorocire.

"Vulturii" instaleazã camerele pe trepiede. Pe lacul ãsta au mai fost. Mai întâi, au fost la copiii care se înecau. Se duceau în larg si oboseau. Ori îi prindea cârcelul la picior. Se prãpãdeau, câte unu-doi pe varã. Lacul îsi lua tributul. Au apãrut dupã aia sinucigasii. Se duceau la baraj, unde e apa mai mare si se aruncau. Cei de la Ape au pus un gard de fier albastru. Sinuciderile nu s-au oprit, s-au mai împutinat parcã. Sau doar s-au obisnuit ei, cei din presã, cu moartea. A venit apoi rândul borfasilor sã foloseascã lacul. Spãrgeau magazine, luau seifurile cu totul. Dupã ce le tãiau cu flexul, le aruncau în Lacul Morii. În utimii ani, au adus chiar si bancomate. Pe astea, politia le scoate cu greu de pe fundul lacului. Le leagã cu odgoane de sârmã otelitã si le târãste pânã la mal.
..................................

din Prefata semnatã Stela Anghel


Scriind o prozã îndrãzneatã, Cristian Coman nu tolereazã relativizãri naive pentru cã încearcã sã schimbe o ordine pe care Umberto Eco o denumea "noua lume a societãtii mass-media". În acest sens, discursul narativ contine resurse imprevizibile prin intermediul cãrora limbajul-standard sau publicistic se transformã în registre stilistice, destinate sã creeze "un roman rapid", o lume în actiune asemãnãtoare celei evocate de celebrul jurnalist Frederic Beigbeder.

Autorul îsi asumã ideea de a dezvãlui "jocurile de perspicacitate" ale jurnalistului dilematic, concentrat sã caute adevãrul, sã refacã acel "puzzle" al evenimentelor amenintate sã rãmânã cazuri cu autor necunoscut.
În plan psihologic, este evidentã tehnica gradãrii senzationalului ce tine de continutul stirilor, de acumulãrile succesive ale faptelor si de observatiile directe - toate având un mesaj realist: imposibilitatea evitãrii suferintei umane, viziunea contradictorie a personajelor în privinta unei civilizatii exasperate de cultul puterii, al individualismului, al egoismului. Impresioneazã viata oamenilor simpli sau "moguli" marionete ale emisiunilor de stiri sau ale vointei unor impostori ce misunã în mass-media, în contrast cu tipologia jurnalistului-reporter la fata locului, constrâns de superiorii sãi sã devinã "vânãtor de declaratii", în goanã dupã senzational. Însã, în mod particular, acesta cautã o destinatie ascunsã omului comun, evitând schemele si canoanele presei de scandal, gen "dacã nu ai stiri, le inventezi."

Universul în care se miscã personajul este divers: de la cei care si-au înmultit averea cu o vitezã astronomicã pânã la viata detectivilor privati, proveniti din categoria politistilor incomozi pentru cã îsi fac datoria, de la jurnalistul "vânãtor de cadavre" pânã la cel care este atras de mecanismul real al enigmelor unor crime.

În mod permanent, Cristian Coman mentine viziunea potrivit cãruia ideea creatorilor de "breaking-news" reprezintã sansa unei cariere veridice, expresie a unei vointe morale. Asa se explicã paginile în care personajul devine narator si actant al evenimentelor, constatã - cu fiecare anchetã - cã suferinta unora întretine suprevietuirea presei, în mod controlat sau involuntar. Precautia se împleteste cu teama, cu existenta ternã si pasivã a unor personaje ratate care si-au anesteziat dorintele firesti, asemenea "omului fãrã însusiri" al lui Musil.

Finalul romanului este reusit prin ineditul structurii compozitionale, prin simetria si unitatea acesteia, prin pluriperspectivismul epicului. Indirect, se creeazã sentimentul implicãrii cititorului în lecturã, sub impresia unei revelatii. Cristian Coman detine arta de a provoca timpul narãrii alerte, într-un "melting pot" al contradictiilor prin care anuleazã schemele clasice ale genului, înlocuindu-le cu secvente si solutii niciodatã definitivate, ca într-o operã deschisã interpretãrilor.










 
Editura   | Aparitii   | In pregatire   | Evenimente   | Presa    | Contact    | Cosul de cumparaturi    | Blog

AmitaBhose.net
AmitaBhose.Net